3 martie 2015

Maică-mea m-a ameninaţat că mă otrăveşte. Nu pot explica mai mult fiindcă oricum nu prea mă simt bine. Dacă îmi voi reveni, dacă nu voi muri, vă voi explica ce s-a întâmplat şi ce a făcut maică-mea.

Am scris azi noapte aceste rânduri de mai sus, acum sunt datoare să explic…Mi s-a mai întâmplat, cred că vă puteţi imagina, de mai multe ori şi am avut motive întemeiate să mă tem. Veţi spune – te-a speriat de moarte, ce mare brânză? Este un lucru rău, gândiţi-vă cât sunt de singură şi torturată fără nicio vină de maică-mea din 84. Altcineva îmi sugerează că maică-mea a făcut lucrul acesta pentru a păcăli proştii că eu aş fi nebună. Vă reamintesc că maică-mea într-adevăr a lăsat de două ori gazele deschise la bucătărie, fără flacără şi că nu inventez acest lucru, exista riscul să mă intoxic sau chiar să mor până a doua zi, dar le-am găsit şi am închis aragazul, în timp ce ea efectiv dormea cu mine în apartament sau se prefăcea că doarme. Am mai povestit cred şi cum ea a gătit odată la Colun, în satul bunicilor, ciuperci otrăvite şi eu am fost cea care a descoperit acest lucru şi am salvat familia şi pe mine de la intoxicare sau moarte. Astăzi, după ce am întrebat-o de ce a făcut ceea ce a făcut ieri cu sticlele de apă (eu încă mă deplasez în cârje şi nu pot ieşi să îmi cumpăr şi nu pot merge uşor la bucătărie), după ce mi-a răspuns ceva aiurea, a spart două farfurii la bucătărie şi sincer mă întreb dacă nu cumva le-a spart intenţionat, cum făcea de obicei când eram în liceu. Totodată azi m-a batjocorit din nou aşa cum face efectiv de peste 30 de ani şi eu nu mai pot îndura, cred că mă înţelegeţi. Vă explic din nou: încă de când aveam 13 ani (şi nu am fost niciodată nebună de atunci încoace şi nici nu am greşit nimic şi nici nu am provocat-o), ea are mai multe tehnici de tortură psihologică asupra mea. Una din ele e că mă obligă să repet aceeaşi propoziţie de două trei sau chiar patru ori, adică se face că nu aude. Dacă tac, tot eu pic prost şi găseşte altceva să mă lovească. O altă mizerie e că mereu vorbeşte cu mine lucruri absurde, ca şi cum aş fi eu cu adevărat nebună, de pildă azi mă întreba în dormitor unde sunt pieliţele de la carnea de pui pe care am mâncat-o, cele care mi-au căzut din greşeală pe podea la bucătărie când îmi luam masa împreună cu ea. Îmi cerusem scuze atunci pe moment şi era absurd ca pieliţele să fie în dormitor. Îmi face mereu acest lucru enervant, azi a s-a mai întâmplat încă de două sau trei ori, lucruri pe care deja le-am uitat. Ăsta e modul ei obişnuit de a vorbi cu mine, plus multe alte mizerii.

Acum vă explic ce mi-a făcut ieri. În primul rând, ieri când m-am dus la bucătărie la masă, ea a aşezat o cârpă pătrată neagră pe calorifer şi arăta foarte urât. Poate că ştiţi că o cârpă neagră este un semn rău, mie mi s-a mai întâmplat, tot legat de ea parcă, acest lucru nu îl mai pot spune cu precizie. Era totodată absurd, din moment ce cârpa nu era a mea şi aveam destul altele albe sau de alte culori. Am întrebat-o de ce a pus cârpa acolo şi mi-a spus că a adus-o cu o zi înainte de acasă de la ea, ca să mai şteargă pe ici pe colo la mine în casă fiindcă ei nu îi place să caute printre cârpele mele. Oricum vă spun cu certitudine că acea cârpă nu fusese acolo cu o zi înainte cum spunea ea, cel mult o ascunsese în altă parte. Şi apoi de atâtea ori ea a luat cârpe de la mine din punga de cârpe, fără nicio problemă.

Ieri noapte am descoperit un alt lucru care m-a speriat, cred că înţelegeţi de ce. Alaltăieri, duminică, mama m-a întrebat câte sticle de 2 litri cu apă vreau să am lângă pat. I-am spus clar şi fără dubii că două, iar dacă ea a insistat cum face mereu când eu îi răspund clar, i-am spus că nu am neovie de mai mult de două. A constatat şi ea ieri că nu am mai băut multă apă. A spus că e mai ieftin să cumpere apă la bidon de 5 litri şi să toarne în sticle decât să cumpere apă la sticle. Bidonul avea încă apă în el la bucătărie. Însă ieri mi-a spus că a mai cumpărat totuşi o a treia sticlă de izvorul minunilor , deşi e scumpă şi eu m-am mirat fiindcă două sticle ca rezervă erau destul. Mi-a lăsat două sticle pline lângă pat. Ceea ce m-a speriat şi am interpretat drept ameninţare a fost că am găsit după ce a plecat ea a treia sticlă la bucătărie lângă bidonul care era încă cu apă, şi această sticlă era numai pe trei sferturi plină. Acum înţelegeţi? Ce rost avea, să o umple şi doar parţial şi ce fel de apă îmi pusese lângă pat? De ce mi-a pus sticla cu apă nouă de la magazin lângă pat? De ce apa din bidon nu e bună dar nici nu o aruncă? Etc.

Azi, culmea, a mai cumpărat încă o sticlă de apă de la supermarket, de data asta mai ieftină, din cea cu dop negru.

Anunțuri

Infernul sunt ceilalţi, partea a XXV-a

Azi, 2 martie 2015 au intrat foarte puţin peste mintea mea, se pare că s-au liniştit după zilele trecute înfiorătoare. Au fost din nou unuii care au spus că în cazul meu nu se poate adevărul sau să am drepturi în societate, fiindcă am fost chinuită prea mult timp. Deci ăsta este alibiul lor acum, faptul că am suferit prea mulţi ani. Dar ei mi-au respins toate cererile din 1984. Eu am fost totuşi un om perfect, nu am minţit niciodată, am fost mereu calmă şi nu m-am schimbat în aceşti 30 de ani şi ceva deloc. Deci, efectiv nu înţeleg de ce mă obligă să mor şi nici de ce mă obligă să o suport pe maică-mea, după tot ce mi-a făcut…Am fost totuşi un om de valoare şi încă aş mai putea să mă dezvolt intelectual şi să am responsabilităţi, fiindcă am fost mereu un om perfect normal, repet, sunt destul de inteligentă să îmi dau seama de acest lucru. Ei tot repetă că trebuie să mă distrugă fiindcă eu am pierdut totul, dar eu nu înţeleg la ce se referă şi în reliatate nu am pierdut nimic, am fost chinuită de moarte din 1984 încontinuu şi ei nu au nicio scuză fiindcă aveam numai 30 de ani şi ceva când au început să îmi spună că am pierdut totul şi puteam recupera în numai câţiva ani ceea ce de fapt ei mi-au furat cu forţa, fiindcă mereu, inclusiv acum, am avut sufletul frumos, fără a fi afectată de suferinţa din trecut. Azi, fiind cald afară, iar a început vechea poveste cu vecinii sau trecătorii care râd tare în faţa ferestrei mele….se pare că e un popor vesel, cel puţin unii dintre ei…aşa au ţinut-o tot într-o veselie ani de zile de când m-am mutat aici.

Continui povestirea vieţii mele în întregime. Mă întorc din nou în timp la momentul când mi-au amputat piciorul. După aceea am suferit timp îndelungat, având răni care nu se vindecau cu niciun tratament şi care mă împiedicau să umblu. Am utilizat foarte multe reţete medicale, cu diverse sprayuri, alifii şi loţiuni şi nimic nu a avut efect de vindecare şi închidere a plăgilor. În acelaşi timp aveam nişte senzaţii ca un fior electric neplăcut, care devenea insuportabil, aproape dureros la atingerea pielii, răspândindu-se în tot piciorul. Nu am avut niciodată senzaţie de membru fantomă, adică să simt ca şi cum nu îmi pierdusem piciorul, aşa cum se spune că se întâmplă uneori. Vreo doi medici de ortopedie mi-au spus că este vorba de nevrom şi că se poate opera, dar trebuie să aştept cel puţin un an de la amputaţie. La recomandarea a doi sau trei am mers la spitalul de ortopedie de lângă Foişorul de Foc şi acolo m-au internat să mă opereze de nevrom, tulburare care spuneau ei că este determinată de amputaţia făcută în condiţii de urgenţă, pentru a îmi salva viaţa şi prin urmare spuneau că nu fusese o operaţie reuşită la spitalul de urgenţă. Deci ideea era să îmi repare o parte din problemele legate de bont. Tata a plătit o sumă considerabilă de bani medicului bărbos care m-a operat. Era tânăr şi brunet şi avea un nume pe care l-am uitat, un nume mai lung, care începea cu B sau D dacă nu mă înşel. Avea şi un asistent. Mi-au dat întâi sedative, apoi mi-au făcut anestezie rahidiană şi ţin minte că mi-era frică, fiindcă am avut două vertebre tasate în zona lombară în urma faptului că m-am aruncat pe fereastră. Anestezia a reuşit. Am fost lucidă în timpul operaţiei, care nu a durat mult. Ţin minte că medicii discutau între ei „L-ai/l-am găsit?” „Uite-l” şi că păreau mândri că eu reuşit operaţia. Nu am stat decât o zi după aceea în spital. Ceea ce este cert e că senzaţiile acelea neplăcute s-au diminuat numai foarte puţin după aceea, deşi medicul insista să mă întrebe şi să sugereze că operaţia a reuşit. Eu nu sunt nici acum convinsă de acest lucru – poate că era un lucru dificil de realizat şi de aceea nu s-a putut. Numai prin ani mulţi după aceea senzaţiile acelea s-au mai diminuat şi în prezent simt doar pişcături slabe dacă ating pielea piciorului amputat. Dar au apărut celelalte probleme.

Rănile au continuat să mă supere ani de zile. Uneori se infectau şi bontul se umfla foarte mult. Mi se dădeau antibiotice şi Flamexin unul pe zi cu diagnosticul de bursită de bont. Uneori făceam febră puternică, am avut chiar peste 41 de grade şi m-am speriat. O dată sau de două ori mi-au făcut antibiotic intravenos şi m-au lăsat să îmi fac chiar eu însămi acasă printr-o branulă. Salvarea a venit din partea domnului doctor Zaharia, fost prieten sau cunoscut al naşului meu, care lucra la spitalul Colentina.

Continuare în curând

Infernul sunt ceilalţi, partea a XXIV-a

Înainte de a continua povestirea, voi mai explica încă o dată nişte fapte clare, care chiar merită să fie explicate.

Trecutul meu nu a fost rău, a fost doar dureros. Consider că viaţa mea e o viaţă fără pată.

În primul rând adevărul este că teoriile psihologice mint când se referă la faptul că oamenii ca mine au fixaţii legate de trecut, sau se gândesc obsesiv la trecut şi de aceea au probleme în continuare, mai ales dacă sunt victima abuzurilor psihiatrice şi altor abuzuri. Adevărul crud e că lumea nu a suportat ca eu să fac vreun pas înainte şi de aceea m-a lovit încontinuu. Eu absolut sigur nu mă gândeam la trecut şi nu eram obsedată de trecut, fiindcă efectiv nu am avut nicio vină şi am iubit mult viaţa şi am avut resurse creatoare orientate numai către viitor şi prezent. Dar, cu cât mă gândeam eu mai mult la prezent şi viitor, cu cât lăsam mai mult în urmă trecutul, care nu este efectiv o problemă pentru mine, cu atât ceilalţi mă loveau mai tare, ca şi cum în realitate pentru ei este bine numai dacă eu sunt prinsă în raţionamente legat de trecut şi ei se simt rău atunci când eu sunt mai fericită, mai optimistă şi cu planuri concrete legate de viitor. Aşa mi-au făcut mereu. Ultima oară chiar acum câteva zile, în jurul zilei mele de naştere, 16 februarie 2015, eu am primit veşti că îmi vor publica poeziile în 3 sau 4 reviste în sfârşit şi mă gândeam cu bucurie la viitor şi la ceea ce voi scrie (poezii) şi voi citi în continuare. Trecutul nu exista nici ca aluzie în mintea mea, eram complet detaşată. Acest lucru i-a deranjat din nou, ca şi cum ei trăiesc numai din suferinţa mea şi vor să îmi reamintească mereu trecutul şi, în consecinţă, zilele trecute au venit din nou peste mine cu gânduri agresive urâte şi ameninţări de moarte şi aluzii la trecutul meu, dar numai minciuni. Aşa funcţionează aceste mecanism psihosocial: victima e înhămată la jug cu forţa şi obligată să se gândească la trecut, ca să care în spate o corabie de nebuni care nu ştiu de fapt adevărul despre acel trecut. Pe ei tocmai acest lucru îi deranjează – când omul se eliberează şi nu mai are trecutul în subconştient sau se gândeşte în întregime la altceva, îi deranjează fiindcă jugul acela e rupt. În viitor se va întâmpla în mod sigur din nou: eu iar nu mă voi mai gândi deloc la trecut fiindcă forţa vieţii este mult mai puternică şi atunci ei mă vor lovi brutal din nou.

Ei zic că povestea vieţii mele este foarte urâtă. Nu este adevărat, minciunile lor şi ceea ce fac ei este mult mai urât. Adevărul despre mine e frumos fiindcă am avut numai gânduri pure şi bune şi am fost mereu un om normal şi am rezistat peste 30 de ani în faţa a toată suferinţa. Nu am făcut niciun rău şi nici nu aş fi făcut vreodată, de aceea nu înţeleg de ce ei zic că “trebuiau să o termine” sau “nu pot să îi şteargă memoria”. Am fost chiar mereu un om echilibrat ca atare în sinea mea, fără gânduri legate de trecut, nu cred că trebuiau să mă termine (deşi nu ştiu ce înseamnă asta), fiindcă m-aş fi integrat frumos în societate.

Încă câteva lucruri mai clar explicate.
Ei spun prin gânduri care intră peste mintea mea că toată nenorocirea vieţii mi se trage de la faptul că am dansat singură în casă la 18 ani şi de atunci lumea credea că trebuie să mă fută şi să mă închidă la nebuni fără şansă de eliberare, plus toate necazurile şi martiriul ulterior. Ei vorbesc porcos peste mintea mea, nu eu. Şi nici nu au dreptate: eu nu eram nebună şi nu am greşit nimic. Dacă aş fi avut cea mai mică bănuială că mă vede cineva (presupunând că m-a văzut), atunci desigur nu aş fi dansat. Dar nu poţi acuza ploaia că plouă sau vântul că bate. Ei au început să mă tortureze cerebral când aveam 17 ani, prin dureri de luni de zile şi totodată torturi sexuale şi m-au făcut să cred că numai un singur bărbat avea astfel de puteri „paranormale”. Aşa era logic să cred, fiindcă aşa îmi arătase el la meditaţii. Am dansat ca să mă apăr de acele chinuri, fiindcă nu cedau la medicamente şi nu voiam să mă închid singură în spitalul de psihiatrie, fiindcă eram un om bun şi perfect normal. Ceilalţi au început răul fără ca eu să fi greşit ceva. În dansul meu era vorba de interpretarea teatrală a versurilor unor melodii sau de exprimarea unor idei, unele chiar foarte abstracte cu sensuri intelectuale, sau de transpunerea unor sentimente. Era descărcarea unor energii negative pe care eu nu le meritam asupra mea şi nu eram nebună. Era ca şi cum aş fi scris o poezie în scop de catharsis. Ei mai spun că eu aş fi dansat goală şi asta i-a făcut pe unii să creadă că eu sunt depravată. Pentru numele lui Dumnezeu, nu am dansat goală decât câteva minute în total şi, fiind tânără, am avut şi eu curiozitatea firească să văd cum arată corpul meu în oglindă, mai ales fiindcă tot timpul m-au batjocorit toţi că sunt grasă şi atunci reuşisem să slăbesc. Încă un lucru cert e că ei m-au atacat sexual şi pe alte planuri mult mai mult atunci când mă simţeam mai bine fiindcă începeam să fiu mai suplă. Deci acele dansuri de tip dionisiac aveau rol de purificare şi eram perfect lucidă şi normală. Nu am fost narcisistă. Nu mă frecam, nu mă masturbam, aveam nevoie de mişcare fiindcă eram chinuită şi singură. Nu făceam niciun alt rău şi nu aveam idei delirante. Era ca şi cum m-aş fi dus să fac o baie, unde oricum trebuia să mă dezbrac de haine. Cum să fi ghicit eu că cineva ştie? În perioada aceea am primit un telefon anonim de la un copil care spunea “te-am văzutu” dar nu am făcut nicio conexiune. Eu am fost mereu un om foarte serios întreaga viaţă, nu am fost niciodată uşuratică, ceea ce i-a făcut pe unii să îmi spună că din cauza aceasta voi rămâne fată bătrână.

Un alt aspect e că în ultimii ani m-au tot atacat că aş fi fost vulgară. Am fost mereu chiar opusul omului vulgar, eram întrutotul tânăra fată sau femeie care citea cărţi « grele » şi le degusta fericită înţelesurile, cea care prefera muzica clasică şi idealurile pure. Eu nici nu perecepeam gândurile vulgare ale altora. Nu mi s-a întâmplat să gândesc cuvinte vulgare în mintea mea decât o dată într-o noapte când eram studentă la facultatea de medicină şi voi explica acum de ce. În primul rând vă rog să vă aduceţi aminte cât de mult m-au chinuit ani de zile fără vreo greşeală până atunci. În acea noapte mi-au chinuit corpul înfiorător, deşi ca întotdeauna nu i-am provocat, şi au pătruns în subconştientul meu cu un fel de gânduri ale lor. Mă ameninţau şi mă speriau de moarte şi mi-au spus că există o soluţie pentru a exorciza acei demoni care îmi vampirizau trupul şi sexul, şi anume să folosesc cuvinte vulgare (folosite în preajma mea de tata numai după ce am împlinit 18 ani), pentru a îi scoate din corpul meu şi a mă curăţi anatomic şi fiziologic. Adică să îi afurisesc într-un fel. Creierul mi-era foarte tare obosit şi pe moment atunci m-am gândit că poate ăia au dreptate şi aceea era singura soluţie pentru mine. Astfel încât în noaptea aceea am gândit în mintea mea cuvinte vulgare din cap până în picioare, ca şi cum analizam corpul omenesc, gândindu-mă ca o proastă că aşa voi scăpa de ei. A fost un fel de experiment, fiindcă tot restul fusese în zadar. După care m-au ameninţat din nou de moarte urât de tot (de două ori) şi mi-au spus că singura soluţie pentru mine e să îmi vând sufletul diavolului. Eu am refuzat de două ori acest lucru absurd şi urât şi le-am spus clar că prefer să mor decât să îmi vând sufletul diavolului, de două ori. Apoi desigur mi-am venit în fire, dar eram şi mai slăbită ca înainte. Niciodată în tot chinul care a urmat nu mi-am vîndut sufletul diavolului.

Un ultim aspect pe care vreau să îl clarific e legat (din nou) de povestea aceea cu actul sexual oral. Sunt unii care nu au pic de ruşine şi îmi sugerează că oamenii m-ar fi distrus o viaţă întreagă din cauza aceea, deşi am fost chinuită atâţia ani mai înainte. Ei spun că oamenilor le era scârbă ca şi mie de acel lucru şi că ei nu pot înţelege cum de am fost în stare să fac ceva aşa scârbos. Mi s-a spus „ai înghiţit spermă de beţiv, de aia te-au distrus” sau ai mâncat „lapţi de bărbat” sau „aş fi înţeles cu prezervativ, dar aşa nu” sau „ea simţea numai lichidul acela vâscos în gură şi nimic altceva”. Am explicat deja de mai multe ori ce s-a întâmplat în nordul ţării atunci când aveam doar 22 de ani. Au fost vreo zece motive foarte importante şi le-am enumerat pe toate. Unii spun că oamenii au inventat că acel bărbat era ţigan. Nu era ţigan, era un beţiv de 42 de ani, care mi-a arătat un act oficial din care reieşea că el fusese în proces de divorţ. Eu chiar m-am gândit că nu mai era căsătorit, că altfel nu s-ar fi întâmplat nimic. Povestea legată atunci de acel ţigan am explicat-o deja. Repet, eram încă sub efectul unor medicamante psihiatrice monstruoase, dar nu eram defel nebună. Căutam să înţeleg ceva despre sex, să găsesc eventual răspunsuri la întrebări, să aflu eventual o cale de scăpare din închisoarea cu torturi în care fusesem aruncată cu ani în urmă, deşi nu greşisem nimic. Unul din lucrurile importante era că eram încă foarte şocată de mizeria prin care trecusem, de faptul că fusesem torturată sexual de la distanţă monstruos (sau futută cum spun ei), fără să fi greşit ceva. Implorările, rugăminţile, lacrimile, tăcerea, calmul, zbaterea din picioare sau orice altceva erau în zadar. Inclusiv rugăciunile. Ceea ce îmi făcuseră ei sexual de la distanţă fusese mult mai scârbos decât înghiţirea spermei unui beţiv, care mai şi urina câte puţin. De asemenea eram monstruos şocată de faptul că mă trataseră atât de violent în spitalul de psihiatrie şi nu înţelegeam de ce, fiindcă fusesem mereu un om calm şi bun şi normal şi chiar nu greşisem nimic. Ceea ce îmi făcuseră în spital fusese mult mai greţos decât înghiţirea spermei. Deci atunci, ca orice om chinuit în mod nedrept, eu căutam să înghit zeamă amară de lămâie pentru a uita de gustul amar al chinurilor dinainte. A mai contat şi faptul că în spital a trebuit să îndur, fiind lucidă, multă mizerie, lipsă de igienă crasă şi mâncare greţoasă, plus diaree, etc. De asemenea, a mai contat şi faptul că citisem la bibliotecă într-un compendiu de psihologie că sexul oral este un lucru normal, că nu este ceva pervers şi că sperma e comestibilă şi nu e otrăvitoare. De asemenea un bărbat mincinos îmi spusese că sperma bărbatului are utilizări cosmetice. De aceeea, când s-a întâmplat acel lucru greţos pentru mine, în mintea mea chinuită de medicamente se învârteau şi informaţiile din cărţile citite sau ce mai auzisem mai înainte, fără ca eu să pot judeca perfect corect, fiindcă de fapt nu ştiam nimic despre sex. Eram doar un om foarte abuzat, în mod nedrept. Vă reamintesc faptul că acelaşi lucru mi s-a întâmplat atunci legat de faptul că credeam că eram virgină şi credeam că voi sângera şi mă va durea la primul contact sexual. Acest lucru absurd îl credeam tot fiindcă eram ameţită de medicamente şi îmi aminteam ce citisem în cărţi. Bineînţeles că îmi aminteam că existase acel şofer care a abuzat de trupul meu pe linia de centură a Bucureştiului, tot fiindcă eram sub efectul medicamentelor plus alte motive deja povestite, dar el spunea că doar se joacă şi mă atinge doar puţin, şi eu nu am simţit durere şi nu a fost sânge, aşadar credeam întemeiat că el nu ajunsese la himenul meu. Oricum el mă pătrundea extrem de superficial, ţinându-mă chinuită sprijintă de un copac. Şi desigur nu simţeam nimic. Au mai existat unii care au intrat peste mintea mea cu ideea că eu l-aş fi pupat în fund pe acel bărbat. Mi-a trebuit mult timp până am înţeles ce voiau să sugereze….este adevărat că am suferit mult înainte, dar aşa ceva ar fi fost imposibil. Gândiţi-vă logic.

continuare în partea a XXV-a

Previous Older Entries

Categorii